Olteni de peste Dunăre

Emanoil Bucuța, reputat scriitor şi biolog, povesteşte, într-un număr vechi al unei reviste, despre oltenii de peste Dunăre din anul 1923

În acel număr al Arhivelor Olteniei, în regim de colaborare, Emanoil Bucuţa le spunea cititorilor despre identitatea, numărul şi poveştile oltenilor de dincolo de graniţă. „Peste Dunăre se găsesc olteni în mai multe locuri. Sunt mulţi, poate o sută de mii în Serbia, restul tot de-acolo, din Craina, fiind bănăţeni, şi sunt mai puţini încoace de Lom, spre Nicopole, pe la Rahova şi ‘mprejur. Vom spune câteva cuvinte despre cei din judeţul Vidinului, aşezaţi la mijloc între aceste grupe, întrerupţi faţă de cea deadoua, dar lipiţi şi prelungind pe cea dintâi“.

Bănăţenii şi oltenii, diferiţi

Văzuse locurile, intrase în sate şi stătuse de vorbă cu oamenii, pe parcursul a trei călătorii. „Alţi călători români, cari să fi lăsat ceva scris, nu cunoaştem. [...] Românii se întind în acest frumos şi bogat judeţ al Bulgariei mai mult decât oltenii“. Harta publicată alături de articol cuprindea satele olteneşti, „cu câteva din ale celorlalţi dela Apus şi Miazăzi. Sunt aproape douăzeci. [...] Ceilalţi români, cu aproape tot atâtea sate şi ei, dar mai sărace în oameni, pentru că sunt şi cocoţate prin plaiuri mai sărace, s’au scurs încoace dinspre Serbia. Sunt bănăţeni, şi se deosebesc de olteni, în graiu, în port, în datini şi îndeletniri. Bănăţenii locuesc pădurea; oltenii, câmpul şi valea, fără copaci, dar acoperite de grâne şi de vii. Fiecare vorbeşte încă nestricat graiul de acasă“.
Călătorul care intra prin Vidin în acel lung dreptunghi de pământ fără ape, „şes pe jumătate gurguiat de stânci pe alocuri, cu latura dunăreană de vre-o 35 km şi cu cea scurtă de 10-12, crede că n’a părăsit încă Oltenia. Cel care intră pe linia Timocului, nici nu bagă de seamă că a ieşit din Serbia şi a pătruns într-o nouă ţară. Ca nişte rândunici şi lăstuni de apă cu cuiburile găurite în malul de lut, oltenii au roit în toate părţile şi au cuprins pe-aici, deoparte şi de alta, Dunărea. Vremea când au trecut, e greu de hotărât. Documente, care să păstreze în arhive amintirea acestui fel de dislocare paşnică de populaţie, se găsesc rar, chiar şi în alte ţări. Ochiul vămii a fost deschis pentru mărfuri şi vite, nu pentru pribegii cu traista’n băţ, cari-şi căutau alte vetre. Urmărirea curentelor de migraţie etnică e de ieri“.

30.000 de olteni în judeţul Vidinului

Oamenii veniseră ori din partea satelor de pe litoral sau de mai departe, „cari după aceia au mai ispitit şi pe alţii. Puţinii s’au contopit însă între cei mai mulţi, cari alcătuiau două grupe destul de deosebite ca să poată fi însemnate cu două pete etnografice. Unii au cuprins terasa dunăreană şi privesc spre Dolj, în cotul cel mare al Dunării, dela Salcia prin Cetate la Calafat. Satele lor sunt Cumbairul, azi contopit cu Vidinul, Căpitănuţ, Chirimbeg, Şeu, Cutova, Coşava, Gumătarţi, Isăn, cu parte din Florentin şi Negovaniţ. Îşi zic Văleni sau Fundeni, pentrucă locuesc valea sau fundul. Numele trebuie să le fi fost dat de o a doua grupă, care-i privea şi-i vedea dedesupt, de pe înălţimea celei de a doua terase. Aceştia locuesc un pământ destul de neted, mai ales faţă de râpile păduroase ale Românilor vecini bănăţeni, care-şi zic Pădureni“.
Oltenii erau în judeţul Vidinului cam 30.000. Restul de 20.000 de români erau bănăţeni. „Au trecut plugari şi pescari, şi aşa au rămas. Dela o vreme au umplut povârnişurile slabe cu viţă de vie. Sunt destul de bogaţi şi stau mai bine decât fraţii lor rămaşi acasă. Proprietarii decâte 30, 40 şi 50 de hectare nu sunt o raritate şi nu se desfac de ceilalţi săteni. Un gospodar slab n’are decât 5 hectare“. Sufleteşte, continua Emanoil Bucuţa, stăteau mai puţin bine. „În biserici, înfiinţate şi ţinute de ei, se cântă încă româneşte. Şcoala e însă în întregime de Stat. Copiii de român, cari nu ştiu deacasă decât româneşte, se izbesc de această întâe grea piedică în dezvoltarea însuşirilor fireşti. Pentrucă toţi sunt desgheţaţi şi dornici să se ridice“.
Altfel, pe lângă acestea, „ai părerea de vedenie şi de minune, străbătând aceste locuri atât de apropiate, a unei Oltenii de acum o sută de ani, neschimbată. Peste noi au trecut multe întâmplări şi ne-au prefăcut. Anii trebuie să ne fie socotiţi ca ai Făt-Frumosului povestei, care iese din leagăn, voinic bun de zărit în zale pe cal. Ei sunt ca atunci“.
Sursa:gds.ro